Pădurea de larice, o fâșie la poalele munților

Suntem în Italia în Passo di Resia pe Val Venosta din provincia Bolzano, aşa cum ne planificasem de la altitudine. Drumul urcă pe partea stângă a lacului. Zărim munții măreți și pădurea de larice în depărtare și turnul, ce pare că levitează. Aici cândva a fost un sat, mai apoi s-a format lacul de acumulare. Între timp, turnul a devenit emblema localități, el datează din 1357. Există și o legendă (printre multele legende) cum că în unele zile de iarnă sau vară, se aude clopotul chiar dacă el a fost mutat înainte de a se forma lacul. Fiind înghețat, suprafața lui adună iubitorii de windsurfing (e premieră pentru mine să îi văd) și amatorii pe patine.

Primul nostru obiectiv, pădurea

Trecem prin alte două localități și ajungem în San Valentin alla Muta, unde se află un lac ceva mai mic Haidersee. Ne impresionează pădurea de larice sau zadă care se întinde atât de-a lungul localității cât și înafara ei. Până acum, nu mai văzusem decât pâlcuri de larice printre brazi, însă nu o așa întindere! Urcă aproape de munții acoperiți de păduri de brazi ori cu grohotiş. Chiar dacă ziua nu e impecabilă și se anunță ploaie și lapoviță în această după amiază, ne urnim din mașină, la şpațir (plimbare). Vrem să vedem pădurea mai de aproape. Ajungem la marginea ei și încet pășim pe tărâmul care, îmi dă senzația că mă aflu acasă. Suntem pe cărarea cu zăpadă. De o parte a ei stau exemplarele tinere, de pe ramurile cărora curg franjuri de mătase verde pal. Pe ici pe colo, se mai integrează câte un mesteacăn din care curge același tip de mătase, ca să completeze cu nuanțe neutre pădurea. Bătrânele conifere veghează de pe cealaltă parte a cărării și, par a fi adunate la taifas ca femeile dintr-o comunitate.

Coaja groasă de pe trunchiul unora e asemenea vaselor de sânge din corpul uman ori a pâraielor ce curg din munți, pe când a altora, pare a fi solzi de reptile. Câtă similitudine între noi și celelalte forme de viață! Sau câtă imaginație! Interesant cum a selectat Natura pădurea în locul ăsta. Mătasea lungă apare și pe crengile celor ajunși la senectute, doar că e aidoma pletelor bunicilor. Cred că e o adaptare a pădurii în fața imtemperiilor, altitudinii și-a iernilor lungi din Alpi. Așa e împodobită și pădurea de zâmbru ce te întâmpină în drum spre ghețar.

Înaintăm pe cărare, după ce am admirat-o și Călin a fotografiat unele portrete de zadă, apoi dăm într-o poieniță. Laricea se întinde aici doar pe o margine, pe cea stîngă. Datorită deschiderii, soarele a topit considerabil stratul gros de omăt, întâlnit în pădure. Respir aerul curat și parcă are iz de primăvară! Calc pe pământul moale, moale, că simt cum mi se adâncesc picioarele în el. Anii au țesut din acele de larice un covor auriu, moale și gros. Pe alocuri e decorat cu motive de mușchi, rămurele ori conuri mărunte… Se pornește vântul și dinspre munții cei mari se văd cum norii negri par a veni spre noi. Ne-am mai plimbat un pic prin poieniță, dar văzând norii cât sunt de hotărâți să ne prindă, ne întoarcem la mașină. Nici bine n-am ajuns la adăpost, că se scutură în jurul nostru și se pregătește de ploaie. În drum spre casă, a început să ningă iară și în sat a apucat să se depună un strat măricel de omăt. Chiar mi-a plăcut pădurea și tot ce am văzut azi. Îmi doresc să mai venim să o admir, înainte de a pleca acasă la noi. Pe atunci poate vine și primăvara.

Pășesc pe covorul moale țesut de ani

Un adăpost pentru albine

 Din nou pe Valea Venosta, în locul unde m-am simțit acasă

Astăzi am pornit iarăși spre pădurea de larice. Nu a sosit anotimpul preconizat de mine, dar e ceva mai cald și s-a mai topit din zăpadă. De această dată, nu doar pădurea ne atrage privirea ci și înălțimile (3900 m) munților din depărtate, care îți dau impresia că sunt ziduri ridicate în cer. Am făcut o drumeție prin pădure, dar pe un alt traseu. Am intrat pe o potecă generoasă, în unele zone cu rădăcini și … vorba lui Călin „tare faină de biță”, mai ales că avea porțiuni tehnice. Din ea, dăm pe o cărăruie (single trail) ce ne scoate în pădure pe un versant tare abrupt. Am avut emoții fiind lunecos și înclinat. Nu am coborât deloc relaxată, deși Iancu era la Călin în marsupiu. Mi s-a părut cam extremă coborârea, dar ne-am descurcat. Poate știți cum e, grijile de mamă sunt accentuate uneori în etapa asta … Ieșind din pădure, am ales întoarcerea la mașină prin sat. Mie îmi place să admir curțile și gospodăriile frumos aranjate, mai ales dacă sunt cu iarbă și flori, și dacă mai e integrat și câte un iaz, le ador.

Parcă mă aflu pe o uliță dintr-un sat de acasă

Am ajuns la mașina parcată lângă lacul încă bine înghețat. Ne-am plimbat pe malul ce duce spre capătul lui, unde se vede un ochi de apă. Aici e teritoriul cârdurilor de lișițe ce se joacă și se alungă; sunt tare tare gălăgioase, apropiindu-ne de ele auzim zarvă multă și tărăboi. Ele iernează aici.

Pe poteca ce înconjoară lacul

Poteca lată de vreo 3 metri, ce înconjoară lacul este perfect îngrijită și mai mult ca sigur bătută de ratrac. În locurile unde nu mai e zăpadă, se vede bine pietruită. Îmi place că este frumos amenajată, cât mai natural și e considerabil spațioasă. Lejer pot pedala doi bicicliști în paralel ori poți merge la plimbare cu căruciorul de copii sau remorca ori cu saniuța în zilele de iarnă. Ți-e mai mare dragul să te plimbi pe ea! Din loc în loc sunt bănci din lemn ca să te odihnește la nevoie. E destinată pentru turiști, fără îndoială. Vara cred că e și mai frumos.

Iancu e fascinat de gălăgioasele lișițe

Cei de aici știu să se promoveze încât să atragă lumea și își respectă turiștii, prin tot ce le oferă. Austriecii de exemplu, la ei acasă, pe partea de turism, excelează în promovare. Oare la noi de ce nu vezi așa ceva? Nu sunt idei, nu e bună voință sau… Parcă nu se vrea ceva mai mult pentru oameni, decât ciolanul, interesul propriu; asta e evident la noi și partea în care se excelează. De ce lacurile la noi nu au maluri libere și vezi garduri până în apă? Or fi ei mai altruiști și au mai multă minte ca noi? De ce ne lăudăm ca popor cât de tari și mari suntem, când de fapt e o totală lipsă de viziune și colcăie țara de mediocritate, egoiști, hapsâni și răutăcioși? De unde am pornit și unde am ajuns. Nu aș fi vrut să închei cu astfel de rânduri, dar pur și simplu asta e realitatea de acasă. Și, să taci și să înghiți în gol, nu e o soluție. Lucrurile discutate și aplicate sunt cele care dau roade. Poate, Poate…